Chestia asta a fost gasita de mine intr-un foldhar azi dupa scoala, trebuia sa fie o tema la romana, o poveste in gen “hanul ancutei”, dupa cum vei observa nu a prea fost. Am scris-o pentru cineva care nu mai avea timp sa o faca, iar eu cum ma cred talentat m-am oferit. Citire placuta!

Poveste

Era o dimineata calda de toamna, vantul parca alesese sa fie intelegator si sa isi opreasca suflul puternic pentru un moment. Eu coboram scarile casei privind usor confuza in jur, aveam o presimtire ca acea zi va fi diferita, diferita dar intr-un sens bun. Insa ceva nu era in regula, oamenii se miscau greu si neincrezatori pe strada, de parca nu mai aveau nicio speranta, lumina becurilor era mai artificiala si mai lipsita de eficienta fata de alte zile si masinile erau aproape absente din peisajul urban. Iesita din momentul meu de reflectie imi propun sa-mi incep drumul, imi trag fermoarul de la hanorac, dezgolindu-mi gatul pentru a simti aerul cald pe piele, imi trec mana prin par si incep sa merg linistita pe trotuar. Oamenii treceau pe langa mine cu privirea in pamant, eu nu stiam ce sa cred, incercam sa ma detasez de comportamentul mecanizat al celor ce ma inconjurau, pentru a face asta mi-am grabit pasul si am inceput sa ascult muzica. Insa ritmul muzicii nu reusea sa ma linisteasca, chiar din contra, imi accelerase ritmul inimii. Intr-un moment m-am trezit alergand alarmata pe o strada ingusta, pe care nu patrundea lumina strazii principale si nu imi era absolut deloc cunoscuta, stiam ca se intampase ceva si imi era tare frica de ceva grav. Caldura aceea placuta parca parasise atmosfera si pe intuneric si in linistea aceea apasatoare nu imi auzeam decat respiratia, muzica incetase. Epuizata ma opresc pe o canapea parasita pe acea straduta si incerc sa recapitulez cele intamplate mai devreme, insa o bucata din poveste lipsea. In timp ce stateam concentrata, o voce ragusita se aude aproape de mine “Si tu i-ai vazut?”, speriata, dar in acelasi timp curioasa intreb cu o voce stinsa “Pe cine sa vad?”, insa persoana necunoscuta nu imi raspunde, asteptand in orice clipa sa mi se vorbeasca, aud tipete indepartate, fapt care-mi facu inima sa-mi bata si mai tare si sa ma intind pe acea canapea micuta. Doream sa adorm si sa ma trezesc in siguranta, in patul meu de acasa, dar imi treceau mult prea multe ganduri in cap, imi doream sa imi inchid mintea, sa nu mai simt nimic, sa nu mai aud nimic. Acea zi a fost ziua in care am incetat sa cred, acea zi a fost ziua in care am incetat sa ma mai intreb, acea zi a fost ziua in care am “murit”. Dupa doua ore sau poate chiar sase, dupa ce totul parea linistit, am hotarat sa merg acasa, afara era tot intuneric, trotuarul era gol, mainile imi erau reci, dar dupa putin timp am ajuns acasa, cum eram imbracata m-am bagat in pat. In acea zi mi-am dat seama ca nu trebuia sa merg niciunde…

Popularity: 67% [?]